Oana, scrii dumnezeieste! 😡
Lipită de fereastra mea, desprinsă de tot, compar liniștea orașului cu ceea ce se resimte în sufletul meu la aceste ore târzii. E oare liniște acolo? Sau e doar o aparență iluzorie? Alunec spre punctul de existență al fiecărui obiect. Oglindesc totul în privirile mele. Fiecare lucru e altfel, totul este altceva. Contemplând misterul obiectelor, cred că le pătrund, îmi închipui că le cunosc. Ce șansă nesperată, dar cât de tare mă înșel. Obiectelor le percepem existența, fără s-o resimțim, iar când ne părăsesc le regretăm. Căci materia se chircește, moare…
Dar, gândindu-mă bine, realizez că eu sunt materie…conștientizez frica, sunt o lașă. Niciun strop de aer pe care să-l respir, mi-e frică. Totul e moarte. Ies din sfera propriei frici și spun un Da morții. Mă împac cu mine și cu universul..accept.
Orașul mi-e martor și părtaș trăirilor mele, la fel de calm respiră și el acum. Știe că…
Vezi articolul original 27 de cuvinte mai mult
Oglindă către prezent 
Uite cine vorbea. Multumesc frumos, dar știi cât de mult îmi place ceea ce scrii tu, nu? :* Te pup și te citesc în continuare.
:*