O să încep textul ăsta cu o întrebare care mi se pare vitală. Te rog să reflectezi asupra ei și să găsești un răspuns. Ce faci dacă lângă tine (pe stradă, în metrou sau în tren) se află o persoană care plânge în hohote?
_______________________________________________________________________________________________
Astăzi am parcurs distanța de acasă (Brăila) până în București cu terenul. Aproximativ 200 km, 4 ore de mers. Când am urcat eu, singurul loc liber era în fața a două doamne care se aflau deja în tren. Una dintre ele (cea care stătea la geam) stătea picior peste picior, ocupând tot locul dintre scaune (scaune față în față) și având geanta pe singurul loc liber din compartiment, de parcă ăla era trenul ei sau vreo terasă de vară.
Plină de bagaje (ca întotdeauna), i-am cerut voie să mă așez pe locul ăla, pentru că nu aveam chef să mă car cu bagajele prin tren, în căutarea unui loc liber. Și-a luat geanta de acolo, nu înainte de a îmi arunca o privire plină de dispreț, care să mă facă să mă simt ultimul om de pe planetă pentru că am îndrăznit să îi deranjez siesta de dimineață. Să țineți minte, încă de acum, că indiferent de ce s-a întâmplat mai departe în tren, aceste două doamne au „turuit” fără oprire până în gara din București.
În fine, astea sunt detalii minore și am decis să le scriu, totuși, ca să introduc în scenă personajele principale și să va faceți o idee legată de contextul în care mă aflam. Pentru că trec printr-o perioadă puțin mai dificilă și pentru că am acumulat niște lucruri negative, m-am trezit deodată că nu mi-e bine. Două-trei lacrimi au fost suficiente ca să încep să plâng și să nu mai pot decât să fac pauze scurte pentru ca apoi să plâng din nou. Și în timp ce eu plângeam de mama-focului lângă ele, doamnele mele continuau să depene amintiri.
La un moment dat, de la atâta plâns, nu am mai putut să respir și mi s-a făcut cumplit de cald. Mi-am lăsat telefonul și cartea pe scaun, m-am ridicat, le-am cerut voie să trec (doamna din fața mea, cu loc tot lângă geam, se mutase lângă mine) și am mers pe hol. Un hol ciudat și mic, unde am simțit că am mai puțin aer decât ar fi trebuit. Acolo, două-trei doamne așteptau să intre la toaletă. Una singură m-a privit și a văzut că plângeam. Ea e singura pe fața căreia am citit un interes (sau poate că era pură curiozitate), interes care s-a evaporat imediat ce a intrat în toaletă, pentru că a ieșit de acolo la fel de indiferentă ca cele două doamne de pe scaun.
Observă-i pe cei din jurul tău! S-ar putea să salvezi vieți!
Cu toată tristețea mea, niciodată nu aș fi capabilă de suicid. Dar ce s-ar fi întâmplat dacă eram? Ce s-ar fi întâmplat dacă atunci când m-am ridicat de pe scaun, nu aș fi avut intenția de a lua aer, ci pe aia de a mă arunca din tren?
Dacă nu eram eu aia care plângea și în trenul ăla ar fi fost o altă persoană aflată în situația mea, nu aș fi avut liniște până nu m-aș fi dus să încerc să vorbesc cu ea, să încerc să o ajut cumva (de fapt, un episod de acest gen a avut loc acum vreo doi ani, la metrou, pe peronul de la Universitate, când o tipă plângea și am convins-o să vorbească și să se liniștească. Habar nu am care erau intențiile ei, dar m-am simțit tare bine că ea a reușit să se liniștească într-un final).
Discuțiile cu străinii din tren sunt aproape la fel de benefice ca alea cu psihologul. Ce poate fi mai eliberator decât să îi spui ce ai pe suflet unui om pe care nu îl cunoști și pe care, probabil, că nu o să îl mai vezi niciodată?! Suntem, însă, atât de absorbiți de existența noastră, încât nu mai suntem atenți la cei din jurul nostru nici măcar atunci când suferința lor e vizibilă. Păcat!
Și acum aș vrea să îmi zici sincer (poți să îți păstrezi anonimatul, dacă vrei): Ce faci dacă lângă tine (pe stradă, în metrou sau în tren) se află o persoană care începe să plângă în hohote, din senin?
Oglindă către prezent 
Ai vrea să vorbim sau vrei să te consumi singur(ă)? Mai departe depinde de răspuns
Hey! 😀 Îți mulțumesc frumos pentru intenție. În perioada asta îi am aproape de mine pe cei din familie, pe o prietenă dragă mie, care întețege prin ce trec, și pe iubitul meu, care face tot posibilul să îmi fie bine. Dacă o să simt nevoia să vorbesc cu cineva 100% obiectiv și neutru, e bine de știut că ești dispus să mă asculți. Mulțumesc frumos! 🙂
În diverse măsuri cam toți funcționăm prin proiecții, eu cred că cei cărora le pasă mai puțin de cei din jur sunt cei care percep acut nepăsarea celorlalți.
S-ar putea să fie cum zici tu, dar eu cu cât văd că oamenii sunt mai nepăsători, cu atât mai mult vreau să mă implic și devin atentă la cei din jur.
Măi, eu, în locul tău, aș fi preferat să fiu lăsată în pace. Sau aș fi vrut să fiu îmbrățișată. Nu îmi place să fiu luată la întrebări.
Dacă aș vedea pe cineva în situația asta, mi-ar fi jenă să mă bag, să întreb ce si cum. Nu aș întreba persoana respectivă ce are.
M-aș căuta totuși de șervețele și i-aș întinde unul. Sau o sticluță de apă, să simtă că e cineva căruia îi pasă, dar nu vrea să îi invadeze intimitatea.
Urăsc să fiu îmbrățișată, mai ales de cineva străin. Cred că ideal ar fi fost să se întâmple fix ce ai zis tu: „M-aș căuta totuși de șervețele și i-aș întinde unul. Sau o sticluță de apă, să simtă că e cineva căruia îi pasă, dar nu vrea să îi invadeze intimitatea.”, mai puțin partea cu apa. Nu beau apă decât după vreo câteva persoane. 😀
Pe mine m-a șocat indiferența asta acută. Nici măcar o pauză de la povești între cele două doamne. Nimic. De parcă eram invizibilă. Nu că aș fi avut nevoie de ele, dar poate în locul meu era cineva care ar fi avut. Sunt sigură că ele două + ceilalți pasageri ar fi avut același comportament.
Eu ador sa fiu imbratisata! Nu conteaza ca de straini. Dar de fericire. La vulnerabilitate vrei totusi un prieten.
Iar apoi, mai sunt si cei care au reactii agresive, cum zicea Marina. Nu stii cum iti trosneste una vreun ciudat.
Dar nici macar o privire sa nu iti arunce…Acu` e posibil si sa nu fi vrut sa se bage doamnele, sa te ignore ca sa nu te simti prost ca plangi intre straini.
S-ar putea! 🙂
Sincer…o intreb ce i s-a intamplat. Ma emotioneaza foarte mult oamenii care plang si nu pot sa raman indiferenta.
Chiar duminica trecuta am trecut printr-o situatie de genul asta. Am fost cu o prietena la munte, unde se desfasurau activitati cu copii…si la un moment dat o fetita s-a retras si a inceput sa planga, timid. Am vorbit cu ea..
Diana, știu ce zici! Eu am o soră mai mică decât mine cu un an. Când eram mici, dacă una dintre noi începea să plângă, cealaltă plângea și ea instantaneu. Și nici măcar nu era nevoie să știm motivul pentru care plângea cealaltă. Și acum fac la fel, dacă văd un copil că plânge. 😀
Buna ! Te urmaresc inca de la scandalul dubios despre/cu Radulesca, dar nu ti-am scris pana acum !
Insarcinata fiind (dar la inceput) pot spune ca am trait o intamplare si mai trista/ciudata decat a ta : hormonii mi-au luat-o razna si intr-o seara ciondanindu-ma cu mama la telefon pe o chestie nu foarte importanta m-a pufnit un plans in hohote, pe o banca , in rond la Piata Alba iulia! Nu numai ca nimeni nu s-a sinchisit sa ma intrebe ceva , dar 2 grupuri diferite de tineri si tinere m-au luat la misto grav . M-au scos din minti dar de nervii ce m-au apucat si de tipetele ce am tras catre ei , m-am potolit din plans!
Ideea pe care vreau sa o evidentiez este ca lumea este prea egoista si prea absorbita in propriul lor univers si propriile probleme sau ocupatii , incat nu vor da atentie necunoscutilor ! It’s just the way it is!
O data in tren am intrebat o fata de ce plange ! Mi-a raspuns raspicat „treaba mea, ce te f**e grija?!” Raspuns care intareste teoria mea de mai sus … Deci … Why bother?! Eu sunt pro „hai sa ne ajutam unii pe altii „, „toghether we can change the world” etc … Insa doar cand stii ca ai cu cine … Altfel este doar pierdere de vreme
OMG! Pentru ambele situații.
Interacțiunea cu oamenii e dificilă. Nu știi ce gândește celalalt și nu știi cum va reacționa dacă interacționezi cu el, dar eu zic că merită să ne pese în continuare de cei de lângă noi, chiar dacă mai întâlnim și oameni care ne resping atunci când încercăm să îi ajutăm.
Am citit ce zambind urmatoarea fraza: Și-a luat geanta de acolo, nu înainte de a îmi arunca o privire plină de dispreț, care să mă facă să mă simt ultimul om de pe planetă pentru că am îndrăznit să îi deranjez siesta de dimineață. Spun asta pentru ca eu vad zilnic acest lucru. Daca sunt doua locuri libere in autobuz, persoana se aseaza pe cel de la margine si pe cel de la geam isi pune geanta sau sacosa, ca nu cumva cineva sa indrazneasca sa foloseasca locul de langa, iar daca vrei sa te asezi, vei fi scrutat cu privirea de parca ai vrut sa ucizi pe cineva. Nici eu nu inteleg aceasta atitudine si „welcome to the club”, asa este, oamenii sunt preocupati doar de propria lor existenta. Subiectul este atat de vast, incat nu imi permit sa spun niciun comentariu. Voi raspunde la intrebarea ta cu un incident. Mergeam cu sotul meu pe strada si la un moment dat am observat o batranica, scunda, cu doua sacose, care pareau foarte grele si cu poseta agatata de gat pentru ca nu mai avea maini libere. Am simtit nevoia sa o ajutam si am ezitat putin, gandindu-ne ca poate nu se va simti confortabil sa intervenim, poate va fi speriata, crezand ca vrem sa ii luam bagajele, dar totusi am simtit ca trebuie sa o ajutam. Ne-am apropiat si am intrebat-o respectuos daca vrea sa o ajutam, pentru ca am observat ca se chinuie cu toate acele bagaje, iar batrana s-a uitat la noi speriata si surprinsa, pentru ca nu se astepta. Vazandu-ne fetele a inteles ca nu vrem sa-i facem rau si a acceptat sa o ajutam. Am condus-o pana acasa si am aflta ca intentia nu fusese sa cumpere foarte multe lucruri de la supermarket, dar s-a gandit ca daca tot iesise ar fi mai bine sa cumpere tot ce avea nevoie. Ne-a spus ca a fost medic stomatolog si ne-a povestit cateva intamplari din viata ei. Nu i-a venit sa creada pana acasa ca noi am vrut s-o ajutam pentru ca am observat cat de greu ii era. Mi-a spus ca in viata ei nu a pomenit asa ceva si avea ochii in lacrimi, plini de recunostinta, mi-a cerut numarul de telefon si seara m-a sunat din nou sa imi multumeasca si sa imi spuna ca daca ma poate ajuta vreodata cu ceva sa nu ezit sa apelez pentru ca se simte obligata. I-am spus ca nu e nevoie, ca pur si simplu am vrut doar s-o ajutam, atata tot. Gestul nostru, mic de altfel, a produs un impact foarte mare asupra acelei batrane. Daca as vedea o fata care plange in hohote, cred ca m-as gandi sa o abordez, dar probabil ca as avea aceeasi rezerva, cum am avut si in cazul batranei, m-as gandi ca se teme sa fie ajutata, pentru ca niciodata nu poti sa stii intentiile cuiva. Din pacate, traim intr-o lume nebuna, in care nu poti avea incredere in strainii de pe strada. Dar, cu siguranta mi-as dori sa o ajut. E un sentiment placut atunci cand ajuti pe cineva la nevoie, si care iti da o stare de bine. Sa mergi la Universitate zilele acestea si sa vezi ca in pasaj exista o asociatie care pune citate in niste copaci din lemn. Sunt niste mesaje foarte frumoasa, pe care toti ar trebui sa le citim si sa ne gandim la ele. Iata link-ul: http://www.conecteaza-tecivic.ro sau pe facebook: copaculcuravase.
Eu sunt fericita si mandra sa afirm ca merg foarte rar cu autobuzul/tramvaiul. Merg cu metroul si acolo, mi se pare, ca e o alta lume. Nu am vazut niciodata pe cineva sa ocupe doua scaune in metrou. :)))
Povestea ta cu batranica m-a emotionat tare. Am lacrimi in ochi si, asemeni ei, sunt placut surprinsa sa aflu ca exista oameni frumosi la suflet si atat de atenti la cei din jurul lor, asa cum sunteti tu si sotul tau.
Chiar ieri am trecut prin pasajul de la Universitate si am vazut copacii cu citatele. Pentru ca, din pacate, nu ma simt comod in aglomeratii, m-am grabit sa ies din pasaj si nu am indraznit sa citesc un citat, macar, desi mi-am dorit. Sper sa ma intorc in timp util, de preferat cu cineva, si sa apuc sa descopar mai multe din ce se intampla acolo. 🙂
Buna Adriana. Eu as face o poza ca sa o pun pe contul meu de Instagram, cum e asta din articol dar mai artistica un pic, cu efecte, alea alea. Si apoi as scrie pe blog despre ce s-a intamplat si as distribui link-urile pe Facebook si Twitter. Si evident in articol as avea o voce critica la faptul ca oamenii si-au pierdut simtul civic si cel mai important – as zice – umanitatea.
S-ar putea sa mi se para mie, dar simt un ton ironic in comentariul tau, draga George.
Poza din articol este luata de pe net, nu e facuta de mine. Nici nu aveam cum sa imi fac selfie in timp ce plangeam. :))) Habar nu am de ce ai lasat comentariul asta sau ce ai vrut sa obtii cu el, dar te anunt ca scopul scrierii unui articol pe blog este ca lumea sa il citeasca. De aici si distribuirea pe Facebook. Pe Twitter se duce automat.
Daca in loc sa intelegi povestea scrisa de mine, tu ai ales sa ma critici pentru ca am scris despre asta si am dat share pe Facebook textului (si o sa presupun ca ce am facut te-a deranjat foarte tare), te invit sa descoperi ca internetul (Facebook in special) iti ofera posibilitatea de a nu mai vedea ce face o persoana in online. E o „bagheta magica” si se cheama Block! Foloseste-o cu incredere! 😉
Eu am asistat la o astfel de scena în care chiar am întrebat dacă este ok? Drept răspuns am primit un „nu știu”.
din detalii în detalii am ajuns sa vbim și sa ne cafelim, sentimentul pe moment a fost… Wtf dar pe termen lung am legat o prietenie. Nu trec 2_3 zile fără sa ne vbim
Frumos! Asta se intampla cand oamenii sunt deschisi la minte. 🙂
Eu daca eram acolo nu te lasam pana cand nu se transforma plansul tau in ras. Nu ai tu toate problemele lumii pe umerii tai. Fiecare duce o lupta de care nimeni nu stie zi de zi. Nu indiferenta este raspunsul.
Total de acord cu asta: „Fiecare duce o lupta de care nimeni nu stie, zi de zi.” 🙂
Riști, ce-i drept să primești și o înjurătură când îți faci griji pentru o persoană necunoscută dar asta e! Nu poți privi indiferent lacrimile cuiva. Eu nu pot. Oamenii au nevoie de oameni pentru a fi fericiți nu de roboți care doar te privesc, eventual înjură când tu cerșești prin fiecare por, o vorbă bună, o îmbrățișare.
Sunt si momente in care ai nevoie sa fii singur. Si probabil ca daca doamnele alea ma luau la intrebari, le-as fi multumit pentru grija si le-as fi zis ca nu au cu ce sa ma ajute. Dar macar as fi vazut un minim de interes. Asa, indiferenta aia totala m-a socat. Daca eram pe strada si plangeam pe o banca, nu ma asteptam sa vina neaparat cineva la mine sa ma intrebe ce am. Dar cu cele doua am stat aproape 4 ore. In 4 ore ai fi zis ca au observat si ca, macar de curiozitate, ar fi zis ceva. Erau fix ca doi robotei.
In mod sigur unui străin tinzi să-i refuzi ajutorul fiindca oricum nu poate face mai mult de atât. Dar conștientizarea faptului ca exista oameni cărora sa le pese, poate să-ti îmbunătățească starea. De asta trebuie să renunti la atitudinea de robot.
Exact! 🙂
Anul trecut eram la Summer Well Festival. Lume multă, nebunie (n-am reuşit să mă întîlnesc cu oameni din oraşul meu sau cu alţi prieteni din Bucureşti, despre care ştiam că sunt şi ei acolo). Eu eram cu doi prieteni foarte buni, ne simţeam excelent, ascultam muzică, mai beam cîte o bere. La un moment dat eram pe spaţiul verde undeva în afara zonei cu toată lumea aia adunată în faţa scenei – ca să mai respirăm şi noi. Ne vedeam liniştiţi de discuţiile noastre. Mie îmi place să mă uit la oameni, să fiu conectat cu ce se întîmplă în jurul meu (deh, experienţe mai vechi de pe la concerte). Şi uitîndu-mă prin jurul meu, chiar dacă deja se însera, am observat undeva la cîtiva metri, în dreapta mea şi puţin mai în spate o fată singură. Mi-am dat instant seama că plîngea. Am tot întors privirile spre timp de vreo cîteva minute şi în tot acest timp mă gîndeam dacă să mă duc la ea sau nu. Sunt momente cînd mă înţeleg bine cu străinii, sunt momente cînd nu. Plus că mă gîndeam că miros a bere şi a tutun şi nu aş fi vrut să se interpreteze greşit gestul meu de a mă apropia. Pînă la urmă m-am dus încet spre ea, m-am aşezat şi am început să vorbesc cu fata, cu voce calmă. Nu cred că avea mai mult de 16 ani. Am vorbit cu ea, încercînd să nu forţez, să nu pară că vreau s-o iscodesc sau să creadă că e vreun interogatoriu, sau că mă dau la ea sau orice altceva de genul ăsta. I-am zis de festival, că oamenii în general vin să se distreze, să rîdă cu prietenii, să asculte muzică, dar şi că mie îmi venea să plîng (din alte cauze evident) cînd au cîntat cei de la The National. A început şi ea să vorbească: că se pierduse de grupul cu care venise (şi nu-i cunoştea chiar pe toţi). Am ţinut-o în braţe pînă s-a oprit din plîns şi i-am explicat că îi poate aştepta pe cei din grup la intrare, cînd vom pleca toţi acasă, dacă stă lîngă poartă o să-i zărească, m-am oferit să-i dau telefonul meu să sune, că al ei se descărca (şi chestia e că nici nu răspundeau cei pe care ea îi suna – ceea ce era cumva de înţeles, dacă grupul era în momentul ăla la mijloc, în mulţimea imensă de oameni, să asculte vreo trupă). M-am gîndit că sigur se speriase că se pierduse de grup, mai ales că se lăsase şi seara, şi se panicase că nu dădea de ei la telefon, mobilul se descărca… Poate pentru o fată de 16 ani era deja prea mult. Cînd a plecat de lîngă mine, nu mai plîngea şi se liniştise. Totuşi, m-am simţit neputincios că nu am putut face mai mult pentru ea. Sper că şi-a găsit prietenii şi că a ajuns cu bine acasă.
Asta voiam să spun (scuze de postarea lungă): că mai există oameni cărora le pasă. Şi că nu orice străin se apropie de tine are intenţii rele/ascunse.
Îmbrăţişări.
Foarte frumos gestul tau si povestea. Tu ai stiut ca mai important decat sa te duci sa vorbesti cu ea, e felul in care o abordezi. Ai stiu cum sa intri intr-o discutie si cum sa o ajuti si tocmai de asta a functionat.
Iti multumesc pentru postarea lunga. Ai fluenta in scriere si am citit cu drag! 😀